În dialog profesorul Virgil MÂNDÂCANU şi Preasfinţitul PETRU, Episcop de Ungheni şi Nisporeni,
1. VM.:
În timp ce în Federaţia Rusă, în România, în ţările Comunităţii
Europene, religia se studiază în mai multe şcoli şi universităţi, iar
numărul doritorilor respectivi creşte, iar la noi, în ultimul timp,
numărul şcolilor şi al elevilor în general este în descreştere drastică –
de la 76 de mii la 41 de mii de elevi. Cauze/explicaţii, ca şi
răspunsuri/opinii sunt multe. Pe mine, ca cetăţean al republicii, ca
pedagog, dar şi ca autor al manualului „Pedagogia creştin-ortodoxă”
(2014), care poate servi pedagogilor, preoţilor, studenţilor şi elevilor
ca lucrare didactică în studierea Religiei, acest fapt mă
îngrijorează/alarmează foarte mult.
Cum credeţi, Preasfinţite Petru, ce
se întâmplă în societatea noastră? De ce are loc această descreştere
ameninţătoare, de vreme ce mulţi părinţi înţeleg importanţa credinţei şi
optează pentru predarea Religiei în şcoală?
Preasfinţitul Petru:
Pe mine ca ierarh al Bisericii lui Hristos drept slăvitoare, mă
preocupă în mod deosebit viitorul tinerii generații, deoarece acești
tineri sunt viitorul țării, ei sunt creștinii de mâine. Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan, cel mai tânăr Apostol al lui Iisus, se adresează
tinerilor cu aceste sfaturi: "Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că
sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe
cel viclean. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume (…) pentru că
tot ce este în lume (…) nu este de la Tatăl. Şi lumea trece şi pofta ei,
dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan 2, 14-17).
După cum odinioară Hristos a chemat pe ucenicii Săi la apostolat, tot
aşa Biserica lui Hristos îi cheamă pe tinerii ei la misiune sau la
lucrare sfântă pentru mântuire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: "Şi tu eşti o lumină - nu pentru ca să ai lumina pentru tine
singur, ci pentru ca să poţi întoarce pe cei rătăciţi. Căci ce folos de
lumină, dacă ea nu le poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce folos
de un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?".
Tânărul contemporan „are o minte ce funcţionează cu mare viteză, fie în
privinţa ideilor şi a sistemelor, fie numai în cea a dorinţelor şi
poftelor... Spaţiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, fiind
foarte important ca inteligenţele să fie pacificate pentru ca ele să
poată înţelege rugăciunea”.
În
ceea ce priveşte felul şi amploarea de a trăi viaţa, putem afirma că am
descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acţiona şi cea mai
imprevizibilă, în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor. „Tinerii
noştri vor să-şi trăiască viaţa cât mai intens cu putinţă, să se bucure
de ea. Aici îşi are rădăcina cauza „răbufnirilor" tinerilor noştri
(extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi). Este vorba
de tendinţe persistente de autodepăşire în orice direcţie, chiar şi
spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În
paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhismul social, terorismul,
antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului etc.”
Prin educaţia moral-religioasă, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe
temelia adevărată, care este Domnul Iisus Hristos: „A educa înseamnă a
purta de grijă de copii şi tineri în ceea ce priveşte curăţenia
sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l
creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa,
a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea
sufletului lui.
Educaţia
este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru
că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se
săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf. Ioan Gură de
Aur). „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi
pregăteşte tineretul“, afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele
umanist olandez Erasmus. În ceea ce putem numi generic educaţia XXI,
putem lua ca reper segmentul istoric temporal al începutului de secol şi
mileniu în care ne aflăm, mai ales având în vedere perspectiva a ceea
ce va urma în deceniile viitoare. În lucrarea sa „Puncte cardinale în
haos?, Nichifor Crainic arăta: „Vremea noastră este vremea tineretului.
În timp ce o lume se destramă, o altă lume îşi caută formele de viaţă,
pulsul ei zvâcneşte în venele tineretului. Neliniştea generaţiei vechi
se transformă în suspine după lume care asfinţeşte, de aceea tineretul
de astăzi constituie una dintre preocupările constante ale pastoraţiei
Bisericii. Copiii de astăzi nu mai seamănă cu părinţii sau bunicii
noştri, cei care eram copii acum 40-50 de ani. Dacă ar fi să căutăm şi
să stabilim pe ce cărări tainice a pornit prefacerea de sub ochii noştri
şi cum părinţii sunt independenţi şi rămân totuşi solidari cu copiii
lor, ar fi să rămânem prea mult într-un domeniu nesigur, despre care
Sfânta Scriptură dă următoarea sentinţă: părinţii au mâncat aguridă şi
s-au sterpezit dinţii copiilor. Aş putea spune că toată dezordinea şi
răutatea date pe faţă de actuala generaţie sunt, parţial, o moştenire,
dar provin şi din jalnicul materialism contemporan“.
Apoi
nu trebuie să uităm că tinerii de azi sunt viitorii membri maturi ai
Bisericii. Ei sunt viitorii credincioşi, preoţi, monahi, ierarhi sau
…viitorii duşmani ai Bisericii. De educaţia iniţială depinde într-o
foarte mare măsura ce cale vor urma. În sfârşit, în al treilea rând,
ştim cu toţii că tinerii au, în general, nevoie de modele, de exemple
din realitatea de zi cu zi, care să le călăuzească viaţa. Ori noi, prin
mesajul ce-l propovăduim, putem să le oferim exemple de urmat. Cei trei
factori importanţi în educaţie - familia, şcoala şi Biserica - trebuie
să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului,
inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul
responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de
Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect,
Mântuitorul Iisus Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei
factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind
s-o completeze pe a celuilalt.
Astfel
că, elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de
oameni şi al dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează armonios
şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus, Care „creştea şi Se întărea
cu duhul, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“
(Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid
inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.
Avem
foarte multe exemple de sfinţi tineri care, dacă ştim să le prezentăm
corect, pot să devină lucrătoare. Pastoraţia tinerilor devine lucrătoare
prin strădania preotului. Este nevoie să fim foarte atenţi cu tinerii
de azi, fiecare parohie şi comunitate creştină trebuie să aibă grijă de
ei, căci o Biserică fără tineri este ca o familie fără copii, nu au un
viitor sau au un viitor predictibil. Şcoala împreună cu maica ei,
Biserica, cultivă modul de cunoaştere prin comuniune, de unire a
inteligentei cu iubirea, a ştiinţei cu spiritualitatea, a acţiunii cu
sfinţenia vieţii. În acest sens, studiul religiei este o necesitate
cultural - educaţională. Nu poţi avea o cultură completă fără Religie
întrucât valoarea eternă a persoanei umane nu poate fi redusă la
eficiența ei utilitaristă din societatea vremelnică. Atât Biserica, cât
şi Şcoala sunt chemate să ofere copiilor şi tinerilor nu numai ştiinţă
şi educaţie, ci şi sens sau speranţa pentru a trăi viaţa în comuniune de
iubire şi preţuire reciprocă. Lipsa acestora face astăzi ca mulţi copii
să fie abandonaţi de părinţii lor, care se confruntau cu grave probleme
ale vieţii au plecat la muncă în străinătate. Unii copii se îmbolnăvesc
trupeşte din cauza lipsurilor materiale, iar alţii se îmbolnăvesc
sufleteşte, din cauza dorului de părinţi şi absenţei lor afective.
Împreună, Biserica şi Şcoala trebuie să preţuiască, să formeze şi să
ajute copiii şi tinerii de astăzi, ca aceştia, la rândul lor, să cultive
cu încredere şi iubire valorile credinţei şi ale culturii creştine,
potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos:"Eu sunt viţa,
voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela
aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5),
adică nimic bun.
Cultura
este un element esenţial în viaţa omului, fără ea omul nu ar avea sens,
ceea ce dezvăluie adevărata valoare omului, este cultura şi religia.
Copiii şi tinerii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai
preţioase ale lui Dumnezeu pentru Familie, Biserică, Şcoală şi Patrie,
dar şi pentru umanitatea întreagă, care fără naşterea de copii nu-şi mai
poate continua existenţa. Însă aceşti copii şi tineri în creştere
fizică şi spirituală, trebuie educaţi cu multă atenţie, iubire şi
răbdare. Educaţia creştină a copiilor şi tinerilor este o lucrare sfântă
care necesită multă dăruire de sine şi multă înţelepciune. Tocmai din
acest motiv, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii,
duhovnicii şi profesorii copiilor şi tinerilor este credinţa în
Dumnezeu, trăită ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele, ca rodire a
Botezului şi binecuvântare a Familiei. Aceste două aripi sunt strâns
legate
una de alta, căci însăşi cuvântul cultură, exprimă înţelesul cuvântului
cult, adică ceea ce ţine de viaţa sacramentală a bisericii. Prin actele
cultice, omul primeşte viaţa veşnică şi cultură, însă printr-o cultură
fără cult, omul primeşte doar cunoştinţe trecătoare şi efemere. Aceasta
ne-a demonstra-o şi secolul luminilor, favorizând apariţia umanismului,
în sec al XIV-lea, ce milita pentru dezvoltarea multilaterală a
personalităţii umane, şi a iluminismului, în secolul al XVIII-lea ce
reprezenta o mişcare ideologică şi cultural-literară. Acestea toate au
culminat cu proclamarea raţiunii umane ca reper de cunoaştere şi
definire, suprimând raţiunea divină. Nu trebuie să uităm că primele
centre culturale, primele şcoli, au fost amplasate în jurul
mănăstirilor, ele devenind focare ale culturii, având Biserica şi pe
Hristos cel jertfit în mijlocul complexului monahal,adică în mijlocul
culturii, adică pe ,,Învăţătorul divin”, şi nu raţiunea lumii acesteia.
Şcolile mănăstireşti au fost, secole de-a rândul, principalele focare de
instruire, aşa încât "în veacurile XV-XVI se bucura de faima mai ales
cele de la Neamţ şi Putna în Moldova şi din Şcheii Braşovului în
Transilvania". Pe lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate
centre de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea Trei
Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar şi Mănăstirea Hurezi a lui Brâncoveanu,
ambele în egală măsură şcoli, ateliere artistice, tipografii, adică
laboratoare în care se "prelucra" limba poporului, cultura lui şi tocmai
prin ele se transmitea credinţa ortodoxă şi conştiinţa unităţii de
neam.
Apoi
vedem că primele cărţi, din această lume universală a cărţilor, au
văzut lumina zilei în tiparele mănăstireşti, şi nu în ultimul rând
trebuie să urmărim şi faptul că Sfânta Scriptură, Cartea cărţii, este
cartea ce-a mai citită din lume. Aşa că cultura fără cult şi religie nu
poate exista. Mult timp, în tara noastră cele doua instituţii erau atât
de strâns legate încât activitatea religioasă se îngemăna cu cele de
învăţare a scrisului, cititului şi studiul cărţilor sfinte şi laice. Nu
întâmplător, cuvântul Dascăl are, după cum se ştie, doua semnificaţii:
cea de cântăreţ bisericesc şi cea de învăţător. Din aceste rânduri
deducem că şcoala îşi are rădăcini în Hristos şi Biserica Sa. Cultura şi
şcoala fără Hristos sunt ca cerul fără soare, ca pământul fără viaţă şi
ca oceanul fără sare. Căci religia lui Hristos nu este o poezie
metafizică, ci o realitate, o forţă divină care întoarce sufletul omului
spre valorile etice, estetice şi filosofice ale spiritului; o forţă
care dă directivele morale şi prin aceasta un mare aport culturii şi
suport sufletului. Religia ne orientează spre descifrări mai adânci şi
mai autentice. Si de aceea, în vâltoarea vieţii în progresul ştiinţei,
religia este busola de orientare şi puterea universală, permanentă şi
dinamică a culturii şi a sufletului". În şcoală, Hristos asigură
ştiinţei suportul de care are nevoie. "Ştiinţa fără conştiinţă este
ruina sufletului" - spunea Francois Rabelais.
De
unde observăm că astăzi avem nevoie mai mult ca oricând de predarea
religiei în şcoală? Răspunsul aceste întrebări este realitatea vieţii
cotidiene de astăzi cu care toţi intrăm în contact. În primul rând din
simplu fapt al neascultării copiilor faţă de părinţi, din numărul mare
de omoruri, din numărul de sinucideri, din numărul mare de avorturi,
acestea s-ar putea prelungi la multe altele, cauza tuturor este lipsa de
credinţă faţă de Dumnezeu şi din neascultarea şi nerespectarea
părinţilor şi a celor mai mari rânduiţi să ne conducă. Dacă-L va izgoni
pe Dumnezeu din Sânul ei, şcoala va suferi de incapacitatea de a forma
oameni, fiindcă omul rămâne sau se formează ca om deplin numai în
relaţia cu Dumnezeu. Unde nu este Dumnezeu nu este nici om. Renunţând la
Dumnezeu, omul renunţă la calitatea de chip al lui Dumnezeu, întunecă
chipul din el care îl afirma ca om. Aşa cum spune teologul Panayotis
Nellas, "când îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuşi şi se
autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la
infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi se întregeşte în veşnicie." Or,
gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă
valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul
unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude
neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat.
Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de
circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de
autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a
afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc,
calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida
părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea
legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului
de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde
veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi
de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a
crede că poate oricând să facă ce vrea … Nu este liber cel care poate să
facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce
trebuie şi ceea ce este cuviincios. Avem o lege pentru protecţia
copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin
în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe
de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin
depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ.
Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul
antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a
beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă
eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de
societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează
copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului
moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei
şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva
acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa
tinerilor. Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat
cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
2.
Mitropolia Moldovei, prin Cabinetul Metodic condus de către Angela
Levinţa, contribuie în măsura posibilităţilor la pregătirea didactică a
preoţilor-pedagogi şi a educatorilor în predarea religiei. Din cauza că
această disciplină nu face parte din trunchiul disciplinelor de bază,
cum ar fi firesc şi cum e în România, Federaţia Rusă şi ţările UE,
motivaţia studierii
Religiei
şi rolul ei în educaţia moralei creştine, a formării unei personalităţi
multilaterale este neglijată. Care este opinia Dvs., Preasfinţite
Petru, cunoscând experienţa altor ţări pe care le-aţi vizitat, ce se
poate prelua de la ele pentru a implementa ideile avansate în acest
sens? Ce poate face concret în această direcţie Mitropolia Moldovei? Dar
Guvernul? Societatea?
Preasfinţitul Petru:
Disciplina religie, este foarte esențială pentru trunchiul
disciplinelor de bază, cum este în unele țări. În majoritatea statelor
Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară,
sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca,
Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală
şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală
(Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică
(Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda,
Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem
de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru
modelarea conduitelor sociale si individuale. Valorile educaţionale
oferite de Biserică prin educaţia religioasă din şcoli sunt foarte
necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii,
întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un
liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul
celorlalte discipline. Actul educațional presupune implicare şi
responsabilitate, corectitudine şi fidelitate faţă de idealurile unei
educaţii integrale şi permanente. Nu pot fi înlocuite valorile constante
ale educaţiei religioase, cu modele efemere ale umanismului
autosuficient şi antireligios, pentru a susţine o pretinsă emancipare
bazată pe vidul spiritual al secularizării, care provoacă în om un
deficit de transcendenţă şi de umanitate. Educaţia religioasă şi morală
îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni,
credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de
părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii
şi valoarea eternă a fiinţei umane.
Religia
a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un rol
important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor
moral-sociale. Aşa cum Geografia oferă cunoaşterea configuraţiei
spaţiale a pământului, esenţială pentru cunoaşterea patriei şi a
planetei, iar Istoria oferă cunoaşterea succesiunii temporale a
generaţiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de
iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între
persoane şi popoare. Prin urmare, studiul Religiei nu poate lipsi din
curriculum sau din programul şcolii pentru că studiul Religiei
corespunde nevoii comunităţii locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia
şi identitatea spirituală şi de a transmite valori permanente tinerei
generaţii.
De
aceea, conştiinţa creştină şi naţională ne îndeamnă să privim cu multă
responsabilitate şi gravitate situaţia actuală a educaţiei, care
înregistrează o degradare progresivă a rezultatelor actului
educaţional
în rândul tinerilor şi plasează țara noastră între ţările ce au un
procent semnificativ de abandon şcolar şi delincvenţă juvenilă.
În
acest sens, este necesară o intensificare a conlucrării tuturor
factorilor implicaţi în educaţie: statul, societatea civilă, părinţii,
elevii şi dascălii, centrele eparhiale şi parohiile, pentru a reduce
efectele negative ale crizei contemporane şi pentru a promova principii
educaţionale sănătoase, astfel încât educaţia să devină o prioritate
constantă, o bază solidă a evoluţiei noastre spre un viitor mai bun.
3.
VM.: Până la luarea puterii, în 2001, de către comunişti, la Facultatea
de Istorie din cadrul UPS „Ion Creangă” erau pregătiţi pedagogi pentru
predarea Religiei în şcoală. Interzicerea acestei iniţiative a dus la
creşterea crizei de profesori de religie şi, în acelaşi timp, a
nepăsării şi indiferenţei faţă de această problemă acută. Dar, în
acelaşi timp, preotul Octavian Moşin (USM) pregăteşte masteranzi, în
cadrul programului „Consiliere educaţională şi spirituală”, realizând
studierea „Didactica religiei”. Cred că e timpul ca Universităţile
pedagogice să fie trezite din somnul ignoranţei, căci, vorba poetului,
„somnul naţiunii naşte monştri”. Cum ar putea interveni aici Mitropolia
Moldovei?
Preasfinţitul Petru:
Fiecare centru universitar este un focar de cultură și cult, acestea
sunt adevărate pepeniere ale culturii. Profesorul de religie are o
importanță foarte mare în mijlocul cadrelor didactice, formarea lui este
foarte importantă, deoarece pe lângă pregătirea profesională el are
nevoie să aibă și o trăire a dreptei credințe și a mărturisirei ei, apoi
de o cultură generală și de o pregătire psihico-pedagogică. Un rol mare
în pregătirea aceasta o au centrele universitare, pe lângă care se
merită să fie și un paraclis studențesc, ca dovadă a mărturisirii deptei
credințe. Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi
de exemplul Profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor
prezentate de acesta. "Profesorul de religie este şi trebuie să fie un
model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al
moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond modelul este
unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm
şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic’’. Religia în şcoală şi
Profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de
conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii
şi tineri, aflaţi în formare permanentă şi continuă. Ceea ce a încercat
Universitatea Pedagogică și în prezent încearcă Universitatea de Stat
din Moldova, este un punct de pornire salutabil însă eforturile trebuie
unite și de venit cu inițiativa ca Biserica Ortodoxă din Moldova să
colaboreze mai strâns pentru a pregăti adevărați profesori de religie.
4.
VM.: Acolo unde activează pedagogi creştini, acolo se studiază profund
şi Religia. Pentru a forma caracterul creştin, este necesar a-L
descoperi, a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu, a-L cunoaşte profund pe
Fiul Lui Iisus Hristos, a implementa preceptele şi învăţămintele lui şi
ale Sfinţilor Părinţi în sufletele studenţilor şi elevilor noştri. Mi
se pare că un rol aparte în acest sens îl are şi iniţiativa de a
deschide Biserici în instituţiile de învăţământ. Avem mai multe asemenea
exemple (USM, UTM, Liceele „Prometeu”, „N. Dadiani”, „Doina şi Ion
Aldea-Teodorovici; Şcoala nr. 31 din Chişinău) şi sunt sigur, ele joacă
un rol important în instruirea/educarea copiilor, adolescenţilor şi
tinerilor. Şi studenţii de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”
şi-au exprimat dorinţa ca în cadrul instituţiei noastre să existe măcar
un Paraclis Creştin-Ortodox. Cum ar putea contribui Mitropolia Moldovei
la deschiderea acestui Paraclis, utilizându-l în instruirea/educarea şi
pregătirea cadrelor didactice pentru predarea Religiei în şcoală?
Preasfinţitul Petru:
Este salutabilă existența acestor paraclise pe lângă instituțiile
enumerate. Părerea mea este că asemenea paraclise trebuie să existe în
fiecare instituție de învățământ, gimnaziu, liceu și universitate.
Prezența acestor paraclise este o necesitate stringentă pentru tânărul
contemporan. Paraclisul din instituția de învățământ reprezintă locul
cel mai sfânt din acea instituție, și tinerii în diferite situații pot
merge să se închine să se roage și să primească ajutorul lui Dumnezeu în
viață. Tânărul poate merge în fiecare dimineață să se închine pentru a
primi harul lui Dumnezeu, pacea, liniștea și înțelepciunea de care are
nevoie pe întreaga zi. Un paraclis într-o instituție de învățământ este
un laborator al învierii și cerul pe pâmânt. În situația Universității
Pedagogice trebuie să fie numit un preot misionar care să se ocupe de
înființarea și amenajarea unui paraclis și în care să desfășoare un
program misionar-pastoral zilnic în mijlocul tinerilor.
5.
VM.: Desigur, recunoaştem că parte din pedagogii din republică au o
altă mentalitate. Ei nu împărtăşesc ideile pe care încercăm să le
promovăm noi. Acestora le este frică de legalizarea religiei ca
disciplină, motivând ca religia ar „dogmatiza” învăţământul. Dvs. aveţi
practică în acest sens. Mai mulţi ani în urmă aţi organizat în Chişinău
„Casa Copilului” Cum reuşeşte această „Şcoală-Templu” să realizeze o
programă de studii laice şi teologice în educarea copiilor de diferite
vârste? În ce constă specificul şi ajutorul pe care îl acordă această
Şcoală-familie şcolii şi statului în educaţia cetăţeanului bun?
Preasfinţitul Petru:
Predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin
rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale
crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele
viabile de bunătate şi sfinţenie, şi oferind tinerilor repere în viaţa
de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de
stabilitate şi de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt şi
statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală
şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai
pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social.
Religia, fiind lumina vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu
oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în
timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între
generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise.
Cercetările
sociologice şi psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al
educaţiei religioase în procesul de formare a personalităţii tinerilor
şi, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline şi la nivelul
liceului, pentru formarea unor competenţe şi atitudini moral-sociale.
Îndeosebi
astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv şi a
relativismului valorilor morale şi sociale, tinerii de liceu au mare
nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte şi de valori eterne, de
iubire curată şi speranţă susţinută de rugăciunea Bisericii şi de
faptele bune ale credinţei statornice. Aşadar, pentru că Biserica îi
binecuvântează pe tineri, se îngrijeşte de mântuirea lor şi de viitorul
societăţii româneşti, ea nu doreşte un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă,
cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci şi
tinerilor din liceu. Considerat prioritate naţională, învăţământul nu
poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită şi apreciată
atât de copii, cât şi de părinţi. În acest sens, Biserica doreşte să
conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale şi în formarea
moral-socială a copiilor şi tinerilor, militând fervent pentru
păstrarea orei de Religie şi în liceu.
Educaţia
religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia
intelectuală, de cea estetică, fizică sau civică şi de aceea trebuie
studiată alături de acestea. "Necesitatea educaţiei religioase este
condiţionată de necesitatea religiei în viaţa omului, deoarece numai
religia poate răspunde la întrebările ultime ale existenţei umane.
Scopul educaţiei religioase este realizarea caracterului religios-moral
al elevului, care să-l conducă la desăvârşirea creştină". Societatea din
ce în ce mai secularizată, în care lumea se îndepărtează de valorile
tradiţionale, încearcă, sub paravanul libertăţii de conştiinţă, să
arunce pe viitorii cetăţeni în negura necunoaşterii, prezentată într-o
aură pozitivă.
Sub
pretextul libertăţii elevilor de a-şi forma propriile convingeri
religioase, s-a încercat ca religia, ca disciplină de studiu, să fie
pusă într-un plan secund, dându-li-se "şansa" copiilor să îşi formeze
propriile convingeri fără informaţii venite din exterior, cu atât mai
mult în şcoală. Însă, este imposibil ca un copil să îşi poată forma
opinii, din moment ce nu are o bază informaţională pe care să o
analizeze. Trebuie să considerăm cu toată seriozitatea că studierea
religiei în şcoală este o chestiune de primă importanţă, mai ales în
aceste vremuri de restrişte prin care trecem. Problema formării
copilului, a omului indiferent de vârstă, prin educaţia religioasă este
una din cheile educaţiei în general. Aşa cum cultura universală nu-şi
găseşte sensul deplin şi împlinirea decât prin creştinism, tot aşa
educaţia nu poate fi corectă şi completă fără religie. Omul trebuie să
înţeleagă de copil faptul că autoritatea nu este o chestiune arbitrară,
decursă din raporturi de forţă sau de posibilităţi materiale, aşa cum se
arată de cele mai multe ori, ci este dată de însăşi poziţia specială a
omului faţă de Dumnezeu. Morala nu este o colecţie de norme cutumiare,
ci are la bază poruncile lui Dumnezeu.
Vă mulţumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu